Angiograf făcut praf

Bihorenii se deosebesc radical de ceilalţi români. Niciodată nu s-au împăcat cu regimul de la Bucureşti şi aici mă refer şi la regimul alimentar. La noi se mănâncă pită cu unsoare, clisă, carne de porc şi supe cu rântaş. La câte grăsimi băgăm în organism, practic nu stă apa pe noi, ca pe raţă. Nu degeaba în Oradea e cel mai mic număr de umbrele pe cap de locuitor.

Din păcate însă, unsorile se depun şi pe artere, motiv pentru care rar vezi bihoreni bătrâni, căci bolile de inimă fac ravagii în rândul lor. Dar cum am intrat în Europa, era cazul să se aducă şi ceva aparate, care - dacă nu ne doftoricesc singure - măcar stabilesc ce hibe avem.

Angiograful e un instrument care constată cât de colmatate sunt coronarele băştinaşilor. E drept că prin intervenţii politice un astfel de aparat a fost adus şi la Spitalul Judeţean. Cum la România orice soluţie generează noi probleme, aparatul părea că s-a născut într-o zodie ghinionistă.

A trebuit să-i facem o casă specială, i-am făcut. Am avut nevoie de specialişti, i-am şcolit. Din păcate, aparatul mai are nevoie şi de o grămadă de bani pentru buna funcţionare, iar aici ne-am poticnit. Pentru Ministerul Sănătăţii acest aparat nu mai există, la fel cum tot din punctul de vedere al miticilor suntem bine sănătoşi, pe principiul: ”Mâncat bine, băut bine, dimineaţa sculat mort”.

Cred că şi acum pătimim de pe urma răzbunării unui fost decan de la Medicină, care pun pariu că şi pune tălpi orădenilor pe motiv că nu a fost lăsat să conducă destinele Facultăţii măcar încă vreo 15 ani după îmbălsămare.

Între timp, specialiştii care ar vrea să folosească angiograful pleacă care încotro, pe la Cluj sau Bucureşti. Pereţii sălii se coşcovesc, investiţia se umple de praf, iar cimitirele de cardiaci. Ce mai, chestie pur românească...

Acum dacă Guvernul tot a lansat conceptul de co-plată, poate că mai avem o şansă ca instalaţia să devină funcţională. Nimic nu mi se pare mai logic decât ca pe lângă asigurările de sănătate să mai băgăm în buzunarele hrăpăreţe ale statului şi o co-plată. Ar fi a treia contribuţie pentru sănătatea proprie, că nu trebuie să uităm nici de şpaga la medic.

Ţinând cont că pe tapet a apărut şi ideea ca vârsta de pensionare să crească la 67 de ani, adică exact speranţa de viaţă a românilor, devine evident că suntem condamnaţi la muncă pe viaţă. Dacă dăm o grămadă de bani, pentru pensie şi pensie suplimentară, pentru plată, co-plată şi şpagă, şi tot n-avem parte de aparatură performantă, avem în schimb o soluţie: să devenim haiduci. Nu mai plătim nici pentru asigurări de sănătate, nici pentru pensie şi, vorba aia, cum ne-o fi norocul...