Cost şi valoare

De când lumea, democraţia costă. Tot la patru ani, alegerile înghit bani, dar în timp sunt totuşi mai puţin costisitoare decât cea mai puţin longevivă dictatură.

Tocmai pentru că axioma este elementară, m-am mirat când două ONG-uri bucureştene, probabil nu pe gratis, s-au pus pe socotit ce primari au declaraţii de avere mai dodoloaţe şi care dintre parlamentari cheltuie mai mult pe telefoane şi deplasările în ţară.

M-au contrariat şi demersul, şi rezultatele. În Bihor am aflat, bunăoară, că şeful Consiliului Judeţean e trecut la categoria ”baroni”, deşi nu are decât o casă, nu deţine nicio firmă, iar în conturi a adunat doar 7.000 de euro la o bancă din Bruxelles, de când era europarlamentar, plus 6.000 de euro într-o bancă românească. Asta-i avere de baron în condiţiile în care, pe de o parte, Radu Ţîrle nu a făcut afaceri cu statul, iar pe de altă parte conturile i s-au subţiat cu 4.000 de euro de când e preşedinte de judeţ? Eu cred că ONG-urile trebuiau să nuanţeze, să afle cine deţine o jumătate de oraş deşi în ultimii 20 de ani a fost mereu bugetar.

Nu pot fi de acord nici cu învinuirea senatorilor Petru Filip, Cornel Popa şi Cseke Attila că au vorbit mult la telefon şi au plătit mai mult pe reparaţiile maşinilor de serviciu decât, de pildă, colegii lor din Ialomiţa. O dată, pentru că parlamentarii bihoreni parcurg alte distanţe decât regăţenii, iar în al doilea rând fiindcă, dacă ar avea facturi mici, chiar i-aş suspecta că, în loc să ţină legătura cu ”teritoriul”, se izolează de problemele locale. Unde mai pui că nici unul din cei trei senatori n-a depăşit sumele alocate pentru asemenea cheltuieli.

Problema, cred eu, nu e că demnitarii noştri au maşini şi fonduri la dispoziţie. Întrebarea de bun-simţ este dacă le merită, adică dacă în schimbul lor prestează în serviciul public, propunând legi ori îmbunătăţindu-le pe cele existente.

Judecând că în primul semestru al acestei legislaturi Parlamentul n-a făcut decât să aprobe Ordonanţele Guvernului şi a elaborat o singură lege (trist record!), am motive pentru un răspuns categoric negativ. Cel puţin în ce-i priveşte pe reprezentanţii PDL şi PSD care, cu o majoritate de 74%, ar putea vota orice lege. Altă întrebare ar fi dacă parlamentarii îşi merită nu doar privilegiile accesorii, ci lefurile însele, iar răspunsul e identic şi din motive identice.

Concluzia, din păcate, este că democraţia noastră o fi costând, dar nu are valoare. Dacă în capitalism rentabilitate înseamnă să investeşti un milion de dolari ca să scoţi cinci milioane, în fiecare dintre parlamentari investim mai puţin de 10.000 de euro şi cel mai adesea nu scoatem nimic. Asta-i durerea: nu că băgăm mult în ei, ci că băgăm degeaba, fiindcă ei nu produc.