Cum m-am hotărât să merg la vot

Ca alegător nu am avut până acum niciun cusur: mi-am exercitat conştiincios dreptul electoral la fiecare scrutin din 1990 încoace, votând ba cu ţărăniştii, ba cu democraţii, ba cu liberalii. Recunosc, faţă de socialişti n-am avut niciodată vreo afinitate, deşi admit că sub Iliescu, Năstase şi Geoană au fost şi or mai fi şi acum, atât ”la Centru”, cât şi ”în teritoriu”, destui oameni de treabă şi buni profesionişti.

De data asta, însă, la alegerile pentru Parlamentul European mărturisesc că până în urmă cu câteva zile nici n-aveam de gând să particip altfel decât ca jurnalist, adică din obligaţie pur profesională, nu cetăţenească.

Nu că n-aş fi fost conştient de importanţa scrutinului ori de cea a legislativului de la Bruxelles, de care depinde şi cât lapte ori vin o să producem în ţară (deci implicit şi preţul de pe raft al acestor produse), şi cât ne costă o convorbire telefonică internaţională, şi dacă o să mai avem voie să tăiem porcul de Crăciun aşa cum o facem de când ne ştim.

Dar ceea ce mi-a tăiat interesul a fost lipsa unei oferte serioase şi bine promovate din partea candidaţilor şi a partidelor. Ce, a venit careva la uşa mea să mă convingă? Mi-au trimis scrisori în care să-şi pledeze cauza? Au încercat s-o facă, la modul serios şi credibil, prin intermediul presei? Hm… nu prea. În plus, şi asta a fost cea mai mare piedică, listele de candidaţi au fost făcute fără ca partidele să ţină cont de ceea ce-aş putea crede despre numele cu care le-au umplut.

Să luăm numai capii acestor liste. PDL l-a afişat ca pe sfintele moaşte pe Teodor Stolojan: jolly-jokerul bun şi de premier, şi de preşedinte, şi de europarlamentar, dar veşnic dezertor din orice postură în care se trezeşte. PSD-ul l-a păstrat pe Adrian Severin, fostul ministru de externe speriat că în apă sunt două molecule de hidrogen la numai una de oxigen, şi care, mai nou, îşi justifică existenţa doar prin harţa cu Monica Macovei. PNL a dat-o şi el în bară, scoţând-o în faţă taman pe Norica Nicolai, Paukeriţa întârziată cu o jumătate de secol, remarcată prin faptul că şi-a pus nepoata să voteze în locul ei. UDMR, îmi pare rău, nu servesc atâta vreme cât discursul lui Sogor Csaba şi al lui Tokes Laszlo e concentrat exclusiv pe propria lor autonomie. De PRM, ce să mai zic? N-am căpiat ca să trimit în capitala Europei un naţionalist ca Vadim ori un bezmetic precum Becali. În ce priveşte aşa-zişii independenţi, pentru mine EBA e doar un număr de înmatriculare de la un gipan pe care nici posesoarea nu ştie din ce bani l-a cumpărat şi prea des parcat pe zebră în faţa discotecilor cu fumuri. Cât despre Pavel Abraham, nu mi se pare decât caricatura unui general fără armată care, odată demobilizat, s-a chitit să-şi regleze conturile nici el nu ştie cu cine.

Aşadar, nu-mi trecea prin cap să trec duminică prin faţa urnelor şi totuşi am făcut-o. Nu pentru că mi-ar crăpa obrazul de ruşine după ce domnul preşedinte Băsescu s-a trezit zicând că poporul are o responsabilitate mai mare decât partidele în a se mobiliza pe sine însuşi în faţa Europii, ci din acelaşi motiv pentru care românii, câţi o mai fac, s-au obişnuit să voteze: dorinţa de a taxa. M-am dus, aşadar, să votez contra.

Dacă până acum politicienii au inventat sintagma ”primarul-amendă”, iată că şi pe mine m-au transformat în cetăţeanul-amendă, în alegătorul-pedeapsă. Cel care, în lipsă de ”Dreptate şi de Adevăr”, nu poate ”să aleagă bine”. E vina mea?