Mergem mai departe!

Conjunctura a făcut ca, în locul urărilor de ”casă de piatră”, prietenii și cunoscuții să mă sune mai degrabă ca să mă chestioneze, cu îngrijorare, dacă ni se dărâmă construcția. Nu cea conjugală, ci astalaltă, editorială, adică ziarul la care robotim, iată, de 8 ani și jumătate.

Totul a pornit de la răspândirea pe internet a unor zvonuri potrivit cărora proprietarul trustului Mediapro, Adrian Sârbu, ar fi decis să închidă rețeaua de ziare locale din care fac parte, alături de BIHOREANUL, alte câteva publicații din țară. Ca orice zvon, are și acesta doza lui de adevăr și cea de ”legendă”. Am să îl lămuresc, pentru a răspunde interesului celor care trăiesc regrete, respectiv bucurii legate de ”dispariția” noastră. Nejustificate, zic eu, nici unele, nici altele.

În primul rând, nu e vorba de o desființare a rețelei de ziare locale, ci de discutarea, la nivelul conducerii trustului, a mai multor variante de eficientizare a activității, printre care și aceea a stopării finanțării publicațiilor tipărite.

Nu ne-am dori-o, fiindcă, lucru cert, sub actualul patron am avut parte de o libertate editorială deplină, iar ca efect al ei, am construit un produs ce azi e liderul local de audiență în presă scrisă. Dar nici nu ne-am tăia venele, tocmai din pricina ultimului argument, anume că suntem deja un ”brand” cu suficienți admiratori încât să putem merge, oricum, mai departe.

E adevărat, în România de azi, țară a vulgului, cancanului și manelizării, presa de calitate nu e o întreprindere foarte rentabilă. Țâța goală și scandalul ieftin sunt la putere, informația socială ori investigația serioasă intersează mai puțin. Plus de asta, media românească resimte din plin efectele crizei economice, care este, încă de la începutul acestui an, cât se poate de reală și tăioasă.

Piața publicității, care alimentează audiovizualul și tipăriturile, a căzut în cap, iar prognozele sumbre vorbesc chiar de o înjumătățire a ei până la finele acestui an. Firmele își chivernisesc la maximum veniturile, oricum mult diminuate, iar primele cheltuieli tăiate sunt cele de reclamă și promovare. De celalată parte, presa și-a redus și ea cheltuielile, s-au făcut reduceri peste reduceri, multe publicații au dispărut cu totul, unele mai apar doar ca umbre a ceea ce au fost cândva.

În țările civilizate, statul ocrotește presa, conștient de rolul ei primordial, de informare, și de faptul că e unul din puținele mijloace de autoprotecție a cetățeanului în raport cu tentația autorităților spre abuz. Știați, de pildă, că în Franța există o lege prin care statul se angajează să plătească abonamentul anual la o publicație, fiecărui tânăr care împlinește 18 ani? O măsură decentă, cu dublu scop: să racordeze adolescentul la problemele cetății, să-l acomodeze cu lectura și să îi stârnească interesul față de teme serioase, dar și un mijloc de a subvenționa, fără a controla, mass media.

La noi, în schimb, ce se petrece? Avem un președinte și un guvern care, după ce ne-au aburit că vom fi ocoliți de criză, azi, când suntem în vârtejul ei, se dovedesc incapabili de a pune pe roate proiecte care să clintească din loc economia, pe întreprinzătorii flămânzi de lucru. Cât privește presa, ne-am procopsit cu o clasă politică aflată, și nu de ieri, de azi, pe poziții de dușmănie cu jurnaliștii, ce lucrează cu sârg nu la găsirea unor metode de a hrăni, spre binele public, ”câinele de pază al democrației” ci, dacă se poate, de a-i sparge dinții de tot, spre confortul și liniștea personală.

Revenind la BIHOREANUL și la situația presei locale, eu unul n-am motive de pesimism, chiar presupunând că actualul editor va alege să nu mai investească în publicațiile locale. Dacă nu va fi el va fi altul (și se oferă, har Domnului, destui), de nu va fi altul vom fi chiar noi, prin noi înșine. Ne obligă, pe de o parte, profesia și vocația, pe care n-ai cum le abandona, iar pe de alta datoria civică de a nu lăsa cale deschisă, mai mult decât însăși societatea de azi lasă, neaveniților, nepricepuților, escorcilor și jegurilor de tot felul.

Constat – nu cu falsă modestie, ci cu amărăciune – că am rămas, în publicistica bihoreană, cam singurii cărora nu li s-au ”spart dinții” și care mai pot spune, fără inhibiții, lucrurilor pe nume. Și aici e, de fapt, marea ”taină” a dăinuirii noastre, inaccesibilă altora. Ne detestă o mână de politicieni și de îmbuibați, dar ne apreciază ”cei mulți”, pentru că au sentimentul că suntem ”cu ei”. Or, câtă vreme această încredere reciprocă funcționează, n-avem ce ne teme. Împreună, mergem mai departe!