Un an de Bolojan

Cu 13 luni în urmă participam la o emisiune TV despre alegerea primarului Oradiei, împreună cu doi co-breslaşi. Unul se străduia s-o facă pe moderatorul, chiar dacă simpatia pentru candidatul aflat atunci pe funcţie îi era necondiţionată şi notorie. Celălalt, ca invitat, deşi era deja crispat de perspectivă, pretindea că nu va avea nicio tresărire în cazul în care acelaşi candidat urma să piardă Primăria.

Pe amândoi i-am supărat cu estimarea că Bolojan avea să fie ales detaşat, dar şi cu afirmaţia că era opţiunea cea mai benefică pentru oraş. Prognoza mi-o bazam pe balastul “favoritului” în contrast cu imaginea bună a “challengerului”, iar aserţiunea o argumentam nu doar prin prestaţia celui din urmă de la Prefectură şi Guvern, cât mai ales prin urgenţa scoaterii oraşului din inerţie.

Între timp, tonomatele partinice mi-au taxat cu zoaie îndrăzneala de a spune ce gândeam. Le înţeleg suferinţa întrucât, de vreme ce unii acţionează pentru recompense, e logic să creadă că toţi procedează aidoma lor.

Şi, totuşi, nu regret că am optat pentru abolirea confuziei dintre neutralitate şi pasivitate, între independenţă şi indiferenţă. Mai mult, nefiind beneficiarul niciunui favor, pot susţine şi acum ceea ce susţineam atunci, la fel de deschis.

Am convingerea că, dacă mâine ar fi alegeri, Bolojan n-ar mai fi votat tot aşa masiv, dar şi satisfacţia că acesta nu şi-a copiat predecesorii, fie ei liberali, ca Mihai Sturza, sau PDL-işti, ca Petru Filip ori Mihai Groza. Pe de altă parte, poate că cei din jurul lui Bolojan îşi fac griji pentru pierderea de popularitate, eu însă nu, căci nu mi-am dorit un primar care să taie panglici ori s-o facă pe vatmanul, ci unul care să-şi vadă de treabă zi de zi. Cu osârdia salahorului, şi nu cu gândul politicianului la următorul scrutin.

Ca orice orădean, la un an de Bolojan, am propriile nemulţumiri şi mulţumiri. Sunt în continuare nemulţumit de prea puţinele parcări, dar bucuros că avem mai multă verdeaţă. Frustrat că iau amenzi pentru staţionări neregulamentare, dar liniştit că nimeni nu poate bloca străzile fără să plătească. Nervos că sute de străzi au gropi şi dâmburi, dar satisfăcut că cele recent lucrate nu urmează asemenea forme de relief. Nemulţumit că încă e destulă mizerie pe stradă, dar mulţumit că cineva o şi strânge.

Într-un oraş şi o ţară unde funcţia şi demnitatea publică înseamnă aproape automat înavuţirea conducătorilor, cred însă că cel mai important câştig al orădenilor este că, deocamdată cel puţin, au un primar care nu-şi înfundă mâna în buzunarele lor. Iar dacă şi în anii ce vin acesta se va ţine deoparte de ispite vom putea, la următoarele alegeri, să vorbim nu despre trecutul imobiliar ori financiar al primarului, ci despre viitorul edilitar al oraşului. Cu sau fără Bolojan.