Iranul, petrolul şi revoluţiile

1  0  0  0 

MOTIVE. Tinerii au ieşit în stradă pentru a constesta rezultatul ultimelor alegeri din Iran, dar specialiştii cred că au fost împinşi la proteste şi de efectele crizei economice, concretizată în şomaj şi o rată a inflaţiei tot mai mare

Cu o istorie foarte frământată, Iranul s-a aflat adeseori, de-a lungul anilor, în atenţia lumii. Este o ţară foarte importantă pentru europeni, americani şi asiatici deopotrivă, fiindcă mulţi depind de petrolul furnizat de aceasta, ori de gazele naturale de care dispune.

În ultimii 30 de ani, Iranul a trecut printr-o revoluţie şi printr-un război sângeros, a fost măcinat de lupte interne şi s-a răstit la restul lumii, ameninţând cu bomba atomică. Iar acum, o nouă revoluţie pare să se desfăşoare pe străzile acestui stat, după alegerile care l-au confirmat în funcţia de preşedinte pe ultra-conservatorul Mahmoud Ahmadinejad.

Ahmadinejad rămâne la putere

Cel de-al zecelea referendum pentru alegerea preşedintelui Republicii Islamice a avut loc în Iran pe 12 iunie, iar speranţele multor alegători se îndreptau spre reformistul Mir-Hossein Moussavi. Totuşi, actualul preşedinte, Mahmoud Ahmadinejad, a reuşit să câştige, cu o majoritate covârşitoare, de 66%, păstrându-şi locul în fruntea ţării. Foarte rapid, după anunţarea rezultatelor, Ahmadinejad a fost confirmat în funcţie şi binecuvântat de Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, singura voce care contează în această ţară.

Câteva state occidentale şi-au exprimat îngrijorarea în ceea ce priveşte corectitudinea desfăşurării scrutinului, iar unii jurnalişti şi analişti din SUA şi din Marea Britanie au pus rezultatele sub semnul întrebării. La rândul său, Moussavi a acuzat autorităţile, în special Ministerul de Interne, că ar fi pus la cale o imensă fraudă electorală şi şi-a îndemnat susţinătorii să iasă în stradă, pentru a protesta, în mod paşnic.

Manifestaţiile au început la Teheran şi s-au extins în alte oraşe, dar şi în afara ţării. În replică, susţinătorii lui Ahmadinejad au ieşit şi ei pe străzi, iar evenimentele au început să degenereze. S-au raportat morţi şi răniţi, iar ayatollahul Khamenei a îndemnat poporul să îl susţină pe preşedintele ales. El a mai declarat şi că voturile vor fi renumărate, însă reprezentanţii opoziţiei nu s-au arătat prea încurajaţi de acest gest, în condiţiile în care, spun ei, circa 14 milioane de voturi sunt dispărute – şi, probabil, la chemerul celor de la putere.

Evenimentele de săptămâna trecută au readus în memoria multora o „revoluţie” asemănătoare, cea petrecută în urmă cu 30 de ani şi care a instaurat regulile după care ţara este condusă şi în prezent.

Influenţa americană

În 1925, Reza Khan a reuşit să răstoarne de la putere dinastia Qajar, care conducea Iranul (care se numea pe atunci Persia) încă din anul 1794, şi a devenit şah – liderul ţării. El a pornit o serie de reforme sociale şi economice, a început industrializarea şi construirea de căi ferate, în dorinţa de a-şi moderniza ţara. Eforturile i-au fost întrerupte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Oficialii britanici, dar şi ruşii, erau profund îngrijoraţi de legăturile pe care şahul le avea cu Germania şi de posibilitatea ca acesta să pună la dispoziţia naziştilor petrolul şi infrastructura Iranului. În aceste condiţii, trupele ruse şi britanice au invadat Iranul, în 1941, iar Reza Khan a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza Pahlavi

Nu a fost singura intervenţie străină în politica iraniană. În 1953, preşedintele american Dwight D. Eisenhower a autorizat aşa-numita „operaţiune Ajax”, în urma căreia premierul Mohammed Mossadegh a fost înlăturat de la putere. Acesta reuşise, în numai doi ani de la instalarea în funcţie, să-i irite şi pe britanici, şi pe americani, după ce a naţionalizat rezervele de petrol ale ţării sale şi a devenit, astfel, extrem de popular în Iran.

Şahul Mohammad Reza Pahlavi şi-a văzut nestingherit de treabă în continuare, sub atenta îndrumare a Statelor Unite. Cu ajutorul acestora, a modernizat rapid infrastructura ţării, dar a şi neutralizat orice formă de opoziţie, instaurând un regim autocrat.

Revoluţia Islamică

Ayatollahul Ruhollah Khomeini s-a ridicat împotriva şahului, fiind singura voce care îndrăznea să îl critice public, pe el şi pe aliaţii săi de la Washington. Khomeini a fost trimis în exil, întâi în Turcia, apoi în Irak, iar în final în Franţa. De oriunde a fost trimis, totuşi, el şi-a făcut auzită indignarea şi nemulţumirea faţă de politica şahului de la Teheran. Acesta a fost contextul izbucnirii Revoluţiei Islamice, în ianuarie 1978. Mai întâi au fost manifestaţii de stradă, apoi greve şi proteste tot mai ample şi mai violente împotriva şahului. În ianuarie 1979, Mohammad Reza Pahlavi a fugit din ţara paralizată de protestatari, iar Khomeini s-a întors triumfător la Teheran.

Data de 11 februarie 1979 a marcat sfârşitul oficial al dinastiei Pahlavi, iar pe data de 1 aprilie Iranul a devenit republică islamică, după ce majoritatea covârşitoare a populaţiei şi-a exprimat această dorinţă, în cadrul unui referendum naţional. În decembrie 1979, a fost adoptată Constituţia, una teocratică, ce funcţionează şi astăzi şi care l-a numit pe Ayatollahul Khomenei liderul suprem al ţării. Totul a decurs atât de rapid şi de firesc, încât ţările occidentale au fost total descumpănite de succesul acestei revoluţii. Relaţiile dintre Iran şi SUA s-au răcit brusc şi au continuat să se deterioreze de atunci.

Războiul dintre Iran şi Irak

Pe de altă parte, preşedintele irakian Saddam Hussein a văzut în frământările din Iran ocazia perfectă pentru a-şi extinde influenţa în Golful Persic. Considerând că armata iraniană este destabilizată după revoluţie şi după evenimentele de la Teheran, liderul de la Bagdad şi-a trimis trupele să invadeze ţara vecină, pe 22 septembrie 1980, acesta reprezentând debutul războiului dintre Iran şi Irak.

Timp de doi ani, irakienii nu au avut sorţi de izbândă, fiind împinşi înapoi înăuntrul propriilor graniţe de către trupele lui Khomeini. Războiul a mai durat încă şase ani, până la momentul în care ayatollahul a decis să încheie un armistiţiu, arbitrat de ONU – „să bea cupa cu otravă”, după cum singur a declarat.

Potrivit estimărilor, numărul victimelor din tabăra iraniană s-a situat între 500.000 şi un milion, între care mai mult de 100.000 au fost ucişi de armele chimice ale lui Saddam Hussein.

Pe tot parcursul războiului între Bagdad şi Teheran, puterile occidentale au luat partea Irakului la modul făţiş. Washingtonul a fost principalul aliat al dictatorului de la Bagdad şi i-a oferit acestuia orice armament a cerut, ca să neutralizeze Iranul.

În aceste condiţii, iranienii au continuat, în toţi anii care s-au scurs de la Revoluţia Islamică şi de la războiul cu Irakul, să ducă o campanie puternică de ură împotriva Statelor Unite. Cele două ţări au ajuns la un armistiţiu provizoriu după atentatele de la 11 septembrie, căci şi-au căpătat inamici comuni: Irakul şi Afganistanul.

Provocarea atomică şi declaraţii „incendiare”

Pacea nu avea să dureze, căci nu era una “naturală”. Tensiunile dintre SUA şi Iran au reizbucnit în 2004, când liderii de la Teheran au început să se laude cu progresele pe care le făceau în eforturile lor de a obţine arme nucleare şi au declarat chiar că “Iranul este pregătit să intre în rândul puterilor nucleare ale lumii".

Un an mai târziu, în 2005, alegerile generale din Iran îl aduceau la putere pe ultra-conservatorul Mahmoud Ahmadinejad, care a reuşit să îl surclaseze pe fostul preşedinte Ali Akbar Hashemi Rafsanjani – care candida pentru un al treilea mandat, după ce avusese deja parte de două, condusese ţara în perioada 1989-1997. Între timp, la conducere fusese un reformist moderat, Mohammad Khatami, care adusese câteva îmbunătăţiri şi principii moderne în viaţa de zi cu zi a iranienilor.

Ahmadinejad şi-a declarat încă de la început principiile şi ura faţă de americani şi de evrei, reuşind să îi înfurie şi să îi şocheze pe toţi cu declaraţiile sale. “Nu a existat Holocaust” şi “Israelul trebuie şters de pe hartă” sunt doar două dintre ele: cele mai celebre şi cele mai războinice.

Sub conducerea sa, programul nuclear al Iranului a continuat fără probleme, ba chiar a luat avânt. Iar în 2006, autorităţile de la Teheran anunţau oficial succesul înregistrat în programul de îmbogăţire a uraniului – la puţin timp după ce membrii Consiliului de Securitate al ONU ceruseră în unanimitate Teheranului să-şi suspende activităţile de îmbogăţire a uraniului.

Pretext pentru război?

După modelul Irak şi Afganistan, administraţia de la Washington a început şi în acest caz să vorbească despre „curăţarea” zonelor periculoase ale lumii de arme care pun în pericol omenirea, de lideri-dictatori care vor să preia controlul asupra lumii. Au început să vorbească din nou despre intervenţii în forţă, pentru a salva lumea de la dezastru. Şi asta, în ciuda faptului că înşişi experţii americani au estimat că mai e nevoie de câţiva ani până ce Iranul ar putea dezvolta arma nucleară. Ipoteza vine în sprijinul unor alţi experţi în politică internaţională, care cred că pericolul nu e atât de mare, iar SUA caută numai un pretext, pentru a invada Iranul şi pentru a prelua controlul în zonă.

Pe lângă faptul că această ţară este al doilea furnizor de petrol al lumii – după Arabia Saudită -, Iranul are şi o poziţie strategică, într-un spaţiu în care Rusia şi China au o influenţă istorică. Mai mult decât atât, Ahmadinejad şi lupta sa în numele Islamului şi-au câştigat foarte mulţi adepţi în zonă, coalizaţi împotriva „Satanei”: Statele Unite ale Americii.

Pe de altă parte, însă, aceiaşi experţi internaţionali apreciază că Washingtonul nu se va arunca prea curând într-o luptă contra Iranului. Chiar dacă dispune de o armată şi de tehnologie impresionantă, America nu şi-ar găsi prea repede aliaţi, căci Iranul reprezintă un partener de afaceri extrem de important pentru Uniunea Europeană, dar şi pentru China şi Rusia. De fapt, aceste două ţări, ca şi Japonia, India şi Pakistanul, nu numai că derulează afaceri cu Teheranul, dar şi depind într-o anumită măsură de petrolul lui Ahmadinejad. Mai mult decât atât, europenii văd în Iran o speranţă pentru a scăpa de dependenţa lor faţă de Rusia, în ceea ce priveşte gazele naturale. Prin urmare, singura ţară care ar cânta în struna SUA ar rămâne Israelul, în eventualitatea unui conflict.

Ce va aduce viitorul?

Dar oare va îndrăzni Washingtonul să provoace Teheranul? Este o întrebare la care mulţi experţi se tem să răspundă. În prezent, preţul barilului de petrol a scăzut tot mai mult, iar economia Iranului se află în cădere liberă, în aceste condiţii, căci depinde de „aurul negru” în proporţie de circa 80%.

Deja inflaţia atinge cote alarmante, de aproape 30% (după unele surse neoficiale), iar şomajul se află, de asemenea, în creştere. Şi acesta este un motiv pentru care cetăţenii – tinerii, în special, căci mai ales ei sunt afectaţi de criza economică – au ieşit în stradă după alegeri, dorind o deschidere mai mare a ţării lor către restul lumii, investiţii străine în ţară, care să aducă locuri de muncă şi refacerea economică. Însă pentru ca asta să se întâmple, ar trebui schimbată însăşi legea fundamentală a ţării, care are prevederi şi restricţii clare, referitoare la implicarea străină în economia iraniană. Ce drum va alege Iranul? Cum vor reuşi liderii acestei ţări să împace şi tradiţionaliştii, dar şi pe cei care vor mai multe schimbări? Soarta ţării şi a altor state, care depind într-o măsură sau alta de ceea ce se întâmplă la Teheran, se decide zilele acestea.

BLOGGERUL AHMADINEJAD. Preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, contrazice imaginea pe care ţara sa o are în lume – de stat ultra-conservator, guvernat de legi extrem de dure şi restrictive. El are un blog personal, pe care îşi expune ideile şi cu ajutorul căruia rămâne în contact permanent cu „masele”. De remarcat este faptul că nu numai iranienii îi scriu mesaje lui Ahmadinejad pe www.ahmadinejad.ir, ci chiar nemţi, italieni, francezi, chinezi ori americani. Pe de altă parte, tot mai mulţi cetăţeni au acces la internet şi este cunoscut faptul că protestatarii de săptămâna trecută s-au „organizat” pe Twitter, după ce liniile telefonice au fost deconectate de autorităţi.

LIDERUL SUPREM. Ayatollahul Ali Khamenei este liderul suprem al Iranului şi comandant al forţelor armate de 20 de ani, din 1989. Înainte de asta, a fost preşedinte al ţării, în perioada 1981-1988. Este una dintre cele trei persoane care au o influenţă majoră asupra ţării şi a poporului, alături de Ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul Revoluţiei Islamice, şi Ayatollahul Akbar Hashemi Rafsanjani, aflat şi el în funcţia de preşedinte, în perioada 1989-1997. Unii specialişti apreciază că, de fapt, conflictul care macină în prezent Iranul ar fi între cei doi lideri în viaţă, Khamenei şi Rafsanjani – primul doreşte să păstreze cu orice preţ Republica Islamică, aşa cum a lăsat-o Khomenei, în timp ce al doilea ar fi mai deschis faţă de Occident. Khomeini a murit pe 3 iunie 1989, la vârsta de 86 de ani, iar la funerariile sale au participat mai mult de două milioane de oameni.

"Cred că este important să înţelegem că diferenţa în termeni de politică reală între Ahmadinejad şi Moussavi nu poate fi atât de mare cum ne-a fost prezentată (...) Oricare va fi deznodământul crizei, vom avea de-a face în Iran cu un regim care din perspectivă istorică este ostil Statelor Unite"

Barack Obama, preşedintele SUA