OAMENI TARI. Povestea afgană a militarului Ion Okroş şi cele trei încercări de dinaintea întoarcerii: tatăl, colegul şi cutremurul. VIDEO

de Alina Matis

 

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume şi primăvara la salvat oamenii inundaţi. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operaţii intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de ştire doar dacă au un tricolor peste ei. Sunt militarii români.

Îi criticăm pe bloguri, forumuri şi reţeţe de socializare pentru că s-au dus în Irak şi în Afganistan, „să îi omoare pe amărâţii ăia, deşi n-au nicio treabă cu noi”. Mulţi uită trei lucruri: orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primeşte pentru o misiune în teatrul de operaţie nu sunt singurul motiv pentru care ei merg în misiune într-un teatru de operaţie şi, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO.

Şi, totuşi, deşi, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoţii pentru încrederea românilor.

Gândul a început săptămâna aceasta seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak şi cu un an înaintea încheierii părţii de combat din operaţiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimişi să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaţionale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deşi sunt bine pregătiţi şi foarte raţionali, îşi fac loc şi de emoţii când ţin puşca în mână printre amărâţii copii afgani şi nu uită că o pereche de şosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.


După povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viaţă s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden, vi-l prezentăm pe lt. col. Ion Okroş. Are 49 de ani, o soţie şi un băiat „deja” de 27 de ani. „M-am grăbit”, spune râzând. „De fapt, sunt născut în Oltenia şi oltenii se cam grăbesc”, vine imediat explicaţia.

De formaţie, este ofiţer de rachete antiaeriene,dar a schimbat arma în 2001 şi a trecut la Cooperare Civil-Militară -CIMIC, pentru a înfiinţa o nouă unitate cu profilul acesta, de relaţii civil-militare. În prezent, face parte din Comandamentul Diviziei 1 Infantierie Dacica, din Bucureşti.

Când îl rogi să se descrie, Ion Okroş spune că e „din fragedă pruncie” în uniformă. Şi tatăl lui a fost militar – tanchist. „Din trei fraţi câţi suntem, eu am fost singurul care am ales cariera militară. Eu am fost cel mai apropiat de tata”, o precizare al cărei sens îl vom afla abia mai târziu.

Şocul afgan

„Deşi nu văzusem nici măcar Bulgaria, prima dată am ieşit din ţară (în misiune, n.red.) în 2002. Şi, ca să fie treaba clară de la început, am zis să nu lucrez cu jumătăţi de măsură şi am plecat în Canada de prima dată, pentru că în 2001 am avut privilegiul să înfiinţez o nouă unitate, batalionul CIMIC. Pentru că trebuiau făcute anumite stagii de pregătire, ce nu puteau fi făcute în România, noi neavând experienţă în domeniu, am plecat la primul curs de relaţii civil-militare în Canada”, îşi începe locotenent-colonelul povestea.

A mai fost, în 2003, în SUA, tot la un curs, de Civil Affairs (Afaceri Civile, n.red.), apoi în Germania. „Şi, după ce am fost complet convins că sunt pregătit pentru misiune, am plecat în Afganistan, în 2005”.

La un an după întoarcerea în ţară, a plecat din nou la post, în Italia, timp în care a fost detaşat cu comandamentul la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina. A mai avut şi o misiune în Spania, în aceeaşi perioadă.

Vorbeşte despre oameni şi despre viaţă cum face fiecare om umblat puţin prin lumea aceasta. Simţi în tonul lui acea "notă de subsol" din povestea unui om care a văzut multe.

După ce îşi trece în revistă periplul pre-Afganistan, începe să descrie contactul cu universul afgan: „Contactul (cu localnicii, cu condiţiile din teatru, n.red.) a fost şocant pentru prima dată şi era şi normal să fie aşa, deşi suntem pregătiţi să facem faţă tuturor situaţiilor care apar. Nu poţi să nu te loveşti prima dată de diferenţele culturale când aterizezi în Afganistan. De fapt, de când intri în spaţiul aerian şi vezi întâi nişte dune încreţite şi alea de fapt sunt munţi fără niciun fel de verdeaţă. După ce vii dintr-o ţară atât de frumoasă ca a noastră, verde peste tot, să vezi numai galben, şi când cobori să vezi uscăciunea aia, praful – e un şoc”.

„Ei nu înţeleg democraţia cum o înţelegem noi”

După climă, relief, aer, dai de alţi oameni: „Intri în contact cu populaţia civilă şi vezi diferenţe culturale şi mai mari, de genul discriminărilor în funcţie de sex, de vârstă. Pe urmă te loveşti de sărăcia pe care o îndură oamenii de acolo, de nedreptăţile pe care le îndură oamenii de acolo. Eu, fiind ofiţer CIMIC, a trebuit să interacţionez foarte mult cu ei”, spune militarul.

În şase luni, cât a durat misiunea lui în Afganistan, spune că nu a fost zi în care să nu înveţe câte ceva, să nu fie mirat de câte ceva. Aceasta deşi lecţiile despre societate, obiceiuri, relief, climă şi toate realităţile din teritoriu sunt o parte esenţială a pregătirii de misiune, care durează tot şase luni.

Una dintre realităţile afgane care l-a mirat cel mai mult a fost cea a culturii tribale. „E o cultură tribală pe care eu iniţial o condamnam neînţelegându-o. Dar, după ce am început să o înţeleg, mi-am dat seama că ăsta este stilul lor de viaţă, şi nu numai în Afganistan, ci în toată zona aia. Iar ei sunt foarte mulţumiţi cu aşa ceva”, explică lt. col. Okroş, deschizând, astfel, marele subiect al riscului pe care îl prezintă mentalitatea occidentală de a implanta forţat valorile proprii într-un teren complet ostil acestor valori.

„Eu nu înţelegeam, ca să zic aşa, de ce nu îmbrăţiează ideile democraţiei şi o să vedeţi că nici acum nu vor îmbrăţişa ideile democraţiei, pentru că ei nu înţeleg democraţia cum o înţelegem noi. Ei sunt dependenţi de un sistem piramidal, care pleacă de jos, de la tribul respectiv, unde se iau hotărâri la nivelul bătrânilor satului, mergând până la district, provincie şi până la preşedintele Karzai”, adaugă militarul.

„Noi încercăm să punem în loc nişte valori, dar valorile nu ţin de foame”

Mână în mână cu această structură piramidală merge şi sărăcia. Astfel, se creează dubla problemă care a reprezentat unul dintre principalele motive pentru care stăm de atât timp în Afganistan, într-o misiune care pare deja fără sfârşit.

„Mijloacele de subzistenţă sunt foarte, foarte puţine. Viaţa lor se bazează în principal pe ceea ce produc, iar dacă ceea ce produc nu e suficient de substanţial ca să le ofere o existenţă solidă, nu vor îmbrăţişa niciodată democraţia. Mă refer aici în primul rând la vechea problemă cu drogurile, pentru că toată lumea întreabă de ce continuă să producă droguri – ba dimpotrivă, în loc să scadă, sunt recorduri de la an la an la producţia de opiu în Afganistan. Păi tocmai pentru că veniturile pe care le au din droguri sunt mult mai mari decât pentru o cultură de porumb sau de cartofi ori alte produse agricole”, spune Ion Okroş.

În acest context, e foarte greu să convingi pe cineva că e bine să facă cum zici tu dacă nu le-o şi dovedeşti, adaugă el. Şi, după ce le-o dovedeşti, intervine o altă problemă: ce le laşi unor oameni cărora vrei să le schimbi lumea? Răspunsul unui om care a fost pe teren şi a apucat să înveţe acest teren la fel cum ştim noi realităţile dâmboviţene este adevărat, realist, dar lasă loc de puţine speranţe:

Pur şi simplu, e felul lor de a gândi, iar noi nu avem ce să le dăm în schimb. Nu ai cum să schimbi o situaţie până nu ai ce pune în loc. Şi să fim realişti: e cam greu să pui ceva în loc acolo. Noi încercăm să punem în loc nişte valori, dar valorile nu ţin de foame”.

Dacă s-ar găsi alte soluţii, crede că s-ar rezolva foarte repede situaţia din Afganistan.

„A trebuit să stau pe jos, să mănânc cu mâna, să nu refuz nimic, să nu privesc către o femeie...”

Practic, misiunea, definiţia CIMIC-ului este să cooperezi cu organizaţiile civile, nonguvernamentale, autorităţile locale şi guvernamentale dintr-o anumită zonă, în aşa fel încât să se înlesnească misiunea de ansamblu, îmbunătăţind, în acelaşi timp, viaţa populaţiei dintr-o anumită zonă. Scopul CIMIC, mai pe scurt, este să ajungi să cooperezi bine cu localnicii, astfel încât aceşti localnici să nu îţi stea împotrivă.

În acest sens, au loc întâlniri frecvente. „Ieşeam din tabără de cel puţin trei-patru ori pe săptămână, ca să am întâlniri cu primarul, cu bătrânul satului, cu guvernatorul provinciei, dacă mergeam în altă provincie. Era o zonă destul de mare pe care trebuia să o acopăr: cam din estul Chinei până în vestul Iranului, în partea de nord a Afganistanului. Asta înseamnă o regiune cam de la Drobeta Turnu Severin până la Medgidia. Pot să spun că am făcut zeci de mii de kilometri aşa”, povesteşte olteanul în uniformă.

Cu miza este atât de mare, ajungi să curtezi aceşti lideri locali întocmai cum ai încerca să îţi impresionezi viitorul socru, pentru a-ţi da mai uşor mâna fetei lui. O metaforă conjugală, care are un echivalent puternic în această situaţie.

„Din prima întâlnire, îmi amintesc că a trebuit să stau pe jos, să mănânc cu mâna, să nu refuz nimic, pentru că e o jignire, să nu încerc să privesc către o femeie, să nu încerc să mă adresez unei femei privind către ea. Sunt nişte chestii pe care le înveţi înainte de plecarea în misiune”, spune militarul,

Sunt reguli clare, de care depinde însă toată munca ta acolo: „Toată tensiunea asta mi-o amintesc perfect”.

Prima întâlnire de acest fel pe care a avut-o a fost cu un om fără funcţie, dar autoritate locală, un om cu putere în acea zonă: „Era cel mai puternic om în zonă şi avea în dreapta lui pe bătrânul localităţii”.

Învăţarea tuturor oamenilor cu putere din zona în care mergi se face în ţară, e o parte a pregătirii pentru misiune. „Înainte să ajungi acolo, ai deja informaţii de la cei care sunt deja acolo. La mine, a fost o excepţie, care a dus la nişte greutăţi, pentru că eu am fost primul, cel care a înfiinţat funcţia pe care am stat şase luni acolo”. Din ţară, însă, poţi să iei cam un sfert din informaţiile de care ai nevoie. Restul se asimilează din mers, acolo.

„De fapt, acesta este scopul: îţi dau, dă-mi”

Întâlnirile acestea, care s-au întins până la zeci de mii de kilometri cumulaţi, erau doar o parte a muncii lui. A mai realizat şi diverse proiecte CIMIC. Pe scurt, în aceste întâlniri şi în interacţiunea cu localnicii, afli care sunt nevoile lor punctuale. Fie că este vorba despre nevoia de un puţ, de o şcoală, de educaţie medicală – toate sunt necesităţi care ajung să îşi găsească rezolvarea prin proiecte CIMIC. Dacă le faci viaţa mai uşoară acestor oameni, sunt mai puţine riscuri ca ei să se opună misiunii tale acolo. „De fapt, acesta este scopul: îţi dau, dă-mi”, rezumă Okroş. „Populaţia trebuie să fie, dacă nu un prieten, să nu se pună în calea ta” - iată un motto informal al ofiţerului CIMIC.

„Fiind baze militare, întotdeauna au spitale de campanie, sunt medicamente cu care poţi să ajuţi populaţia locală, poţi să îi ajuţi cu o operaţie sau poţi să faci fântâni, prin contractori locali”, ne explică locotenent-colonelul. Foarte important, banii cu care se fac toate aceste activităţi nu sunt ai Armatei. Ofiţerii CIMIC cooperează cu terţi pentru a se găsi contractori, care să finanţeze un proiect limitat.

De multe ori, aşa arată o "şcoală afgană"

Cooperarea care vine în schimb din partea localnicilor nu înseamnă transmitere de informaţii cu referire la insurgenţi, cum s-ar putea crede. Aceasta ar însemna să se pună mai întâi pe ei în pericol. Cooperarea înseamnă ca localnicii să nu stea în calea militarilor aflaţi în misiune acolo. Se dau pur şi simplu la o parte.

Reticenţa cea mai mare de a accepta ajutorul CIMIC se găseşte în zonele în care talibanii au deţinut sau deţin încă puterea. Oamenii îţi spun aici că nu vor nimic, că nu vor nici să vorbească cu tine, pentru că nu vor să fie asociaţi cu tine, occidentalul invadator – aşa cum ar putea să perceapă insurgenţii. O astfel de zonă-problemă este şi cea în care sunt dislocaţi românii, adică sud-estul ţării. „Sunt sate aici care sunt de partea talibanilor şi care nu vor vrea niciodată să coopereze în sensul dorit de noi. Dar e suficient să nu ne creeze şi ei probleme”, subliniază militarul.

Cele trei probe

După cele şase luni petrecute acolo, sute de întâlniri, zeci de mii de kilometri parcurşi, întoarcerea în ţară e întotdeauna foarte aşteptată. „La mine a fost şi un caz aparte. Eu am plecat cu o povară pe suflet. Tatăl meu era pe moarte. M-am întors cu o piatră pe suflet. Cu cât se apropia mai mult termenul la care se încheia misiunea, nerăbdarea era şi mai mare”, mărturiseşte Ion Okroş, cu gândul la tanchistul de care a fost apropiat o viaţă întreagă.

Există, în aceste misiuni, şi momente de cumpănă sufletească, psihică. „Eu am avut vreo trei”, spune militarul. Sunt momentele în care primeşti o veste proastă de acasă, în care se întâmplă ceva cu vreun coleg sau pur şi simplu e vorba de tine şi de starea ta.

„Au reuşit să îmi ascundă două luni că tata se stingea”

Un astfel de moment de cumpănă pentru el a fost situaţia tatălui său-tanchistul. „Ai mei au reuşit să îmi ascundă timp de vreo două luni faptul că tata se stingea şi au făcut foarte bine pe undeva, dar ar fi făcut foarte rău dacă s-ar fi dus fără să ştiu şi eu. Până la urmă, mi-au spus şi asta s-a întâmplat cu vreo două săptămâni înainte să plec din teatru. Iar asta m-a afectat foarte tare, în sensul că nu mai aveam chef de nimic, eram izolat, trist, supărat”, îşi aminteşte bărbatul şi precizează imediat: „Ceea ce e normal”.

M-am întors acasă, erau nişte sentimente contradictorii din cauza tatălui meu, dar eram şi foarte bucuros că-mi vedeam familia. Nu v-aş dori să treceţi prin aşa ceva”, ne spune, şi cu asta îşi încheie rememorarea acestui moment de încercare.

Dar mai sunt două. Un alt moment de cumpănă din timpul misiunii a fost când unul dintre colegii lui a avut un grav accident de circulaţie. Era vorba despre un militar finlandez, un căpitan care a fost o vreme în stare critică. „Am stat foarte mult aproape de el. Acolo, prietenii îţi ţin loc şi de rude, şi de mentori, şi de orice. Suntem foarte apropiaţi”. La fel ca plt. adj. Marius Apostol, lt.col. Ion Okroş ne vorbeşte despre camaraderia inegalabilă care se leagă între militari pe timpul unei misiuni.

„Am fost dat peste cap o perioadă. O săptămână, nu prea mai aveam chef de nimic, eram supărat. Îmi îndeplineam atribuţiile mecanic. Dar le îndeplineam, pentru că nu ai încotro” - şi aici se încheie şi cel de-al doilea moment de cumpănă, după care militarul începe să ne vorbească despre ultimul dintre ele: cutremurul din Pakistan din 8 octombrie 2005, din regiunea Kashmir, în urma căruia au murit 75.000 de persoane.

„Armata nu e Moş Crăciun!”

„Noi fiind la graniţa cu Pakistan, a fost un moment de panică. A căzut pur şi simplu un etaj al clădirii de lângă comandament. În afară de asta, trupele insurgente au profitat de ocazie şi au atacat baza. A fost o perioadă mai grea, în care simţeam că tot ce construisem până atunci e în petricol să se piardă”, se destăinuie militarul.

După cutremur, în rândul populaţiei locale s-au născut resentimente faţă de militarii coaliţiei, care, simţeau afganii, nu îi ajutau suficient în acele momente grele. „Arnata nu putea să le dea. Armata nu e Moş Crăciun! Ce am făcut noi acolo am făcut să îi ajutăm, dar nu puteam să le dăm. Armata nu are fonduri speciale pentru a face cadouri şi donaţii, cum fac ONG sau alte organizaţii umanitare”, ne explică lt. col. Okroş, cu aceeaşi înflăcărare cu care i-ar spune-o unui lider local care îi cere bani.

Întocmai ca în basme, iată cele trei probe, cele trei încercări iniţiatice. Nu e deloc uşor să treci peste fiecare dintre aceste momente de cumpănă.

„Trebuie să faci o separare foarte clară între persoana care eşti până la intrarea în unitate şi persoana care eşti în afara unităţii. Nu poţi să mergi în paralel, pentru că altfel înnebuneşti. Trebuie să te deconectezi total. Trebuie să decuplezi, să scoţi din priză ceva. Dacă eşti la misiune cu gândul la familie, poţi să mori. Dacă eşti la familie cu gândul la misiune, nu o să îţi meargă bine. Şi atunci e clar: trebuie să faci o separaţie. Şi reuşeşti, până la urmă reuşeşti. E greu, dar înveţi să te deconectezi”, dă asigurări lt. col. Okroş.

Când peste construcţia de disciplină e o grămadă de emoţie

Vorbeşte, mai departe, despre calităţile esenţiale unui militar şi ni-l dă exemplu pe unul dintre fraţii lui, absolvent de Institutul Naval, care a renunţat imediat la uniformă, pentru că nu s-a putut adapta la această viaţă.

„Ca să fii militar, trebuie să fii un om adaptabil, dispus la a face sacrificii. Trebuie să fii dispus să strângi din dinţi şi să mergi mai departe. Eu cred că asta înseamnă să fii tare. Nu multă lume e în stare să îşi impună o disciplină. Iar disciplina se clădeşte”.

Dacă disciplina este construcţia peste care se înalţă caracterul de OM TARE al unui militar, întrebăm noi la final, mai e vreun loc pe undeva şi pentru simţire, pentru emoţi firească naturii umane, omului civil? Locotenent-colonelul Ion Okroş îşi încheie povestea cu un răspuns care dă propria definiţie a OAMENILOR TARI: „O, e o grămadă! Altfel, am fi roboţi, am fi de piatră!”.


Ce este CIMIC

În cuvinte puţine, Cooperarea Civil-Militară, CIMIC, e ceea ce auzim noi în ştiri ca reconstrucţie naţională sau reconstrucţie post-conflict.

Armata română participă în cadrul forţei multinaţionale NATO la misiuni CIMIC în Afganistan. În cadrul batalioanelor de manevră există structuri CIMIC, încadrate cu specialişti în domeniu, inclusiv militari femei în FET (Female Engagement Team). Scopul principal al acestor misiuni este de a crea şi menţine o legătură constantă între forţele NATO şi autorităţile afgane, pe de-o parte, şi între forţele NATO şi localnici, pe de altă parte.

Misiunile CIMIC se concretizează prin diverse proiecte care vizează în principal elemente de infrastructură (puţuri de apă, terenuri de joacă etc.), educaţie (refacere/renovare, construcţie şcoli) şi asistenţă umanitară (ajutor medical, asigurare resurse de bază necesare traiului zilnic, etc.).

Cooperarea civili-militari este un concept relativ nou în cultura noastră militară, însă activitatea în sine, deşi cu alt nume (civil affairs) exista încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când trupele americane erau prezente în aproape toate teatrele de operaţii. Primul proiect “civil affairs” de anvergură a fost Planul Marshall.

Conceptul CIMIC a luat fiinţă de-a lungul perioadei Războiului Rece şi a început să prindă contur abia după căderea Cortinei de Fier şi implicarea unor forţe multinaţionale masive în teatrele de operaţii, un rol crucial avându-l lecţia războiului din Golf, de la începutul anilor ’90.

SURSA: MApN


Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocaţi în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan şi doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceştia sunt:

Afganistan: sublocotenenţii post mortem Ion-Lucian Leuştean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurenţiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheş (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 febbruarie 2009), Dragoş Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuţ Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiţă Drăguşanu (20 iunie 2006), Narcis Şonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogaraşi (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) şi maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraş (7 aprilie 2009) şi Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

Irak: sublocotenenţii Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) şi Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

© SURSA FOTOGRAFII: ARHIVĂ PERSONALĂ LT. COL. ION OKROŞ

 

 

Versiune mobil | completa